Între sfinții scriitori ai creștinătății de grai slav, Sfântul Iosif de la Volokolamsk – una
dintre personalitățile cele mai remarcabile ale Ortodoxiei din veacul al XVI-lea – se
deosebește prin capacitatea de a aborda, pe temeiul scrierilor Sfinţilor Părinţi, cele mai
complexe probleme teologice într-un limbaj viu și accesibil, împodobind graiul său cu pilde
grăitoare și ușor de reţinut.
În cele trei cuvinte ale Epistolei sale către iconar se descoperă succesiv toate aspectele
învăţăturii ortodoxe despre cinstirea icoanelor: diferenţa dintre icoană și idol, raportul
dintre chip și Prototip, legătura indisolubilă dintre cinstirea icoanei și dogma hristologică,
principiile care stau la baza reprezentării iconografice, rugăciunea înaintea icoanei etc.
Însușindu-ne sinteza patristică ce reprezintă miezul și fundamentul acestei cărți,
ajungem să înțelegem că în contemplarea icoanei rugăciunea preschimbă „mintea și
cugetul” omului, îl adună în râvna lui către Dumnezeu, îl îndreaptă către dragoste, îl fac
deschis harului.

„Cuviosul Andrei Rubliov și împreună-nevoitorul său Daniil, la praznicul Luminatei Învieri
a lui Hristos șezând pe scaune și având înainte Dumnezeieștile și cinstitele icoane și la
acestea privind neîncetat, se umpleau de bucurie și lumină Dumnezeiască. Și nu doar în
acea zi săvârșeau aceasta, ci și în alte zile când nu se nevoiau cu pictura.” (Sf. Iosif de Volokolamsk)

„Atunci când înfăţişează învăţătura Bisericii, Sfinţii Părinţi” (dacă sunt Sfinţi Părinţi autentici, nu doar scriitori bisericeşti cu autoritate nesigură) „nu se contrazic unii pe alţii”, chiar dacă, pentru slaba noastră înţelegere, există aparent unele contradicţii între ei.

Numai raţionalismul academic ridică pe un Părinte împotriva altuia, consemnează „influenţa” unuia asupra altuia, îi împarte în „şcoli” şi „grupări” şi descoperă „contradicţii” între ei. Toate acestea sunt străine modului de înţelegere a Sfinţilor Părinţi de către creştinul ortodox.

Pentru noi, învăţătura Sfinţilor Părinţi este un întreg, şi întrucât e vădit că întregul învăţăturii ortodoxe nu se cuprinde într-un singur Părinte (căci toţi Părinţii sunt oameni, şi deci au şi limite), găsim unele părţi din ea la un Părinte, şi alte părţi la alt Părinte, iar un Părinte desluşeşte ceea ce este neclar la un alt Părinte; şi nici măcar nu este de primă importanţă pentru noi cine anume a spus un lucru, atâta vreme cât este ceva ortodox şi în armonie cu întreaga învăţătură patristică.”

(Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii)

„Biserica Ortodoxă mărturisește că Preasfânta Născătoare de Dumne-zeu a fost înainte
de naștere fecioa-ră, în naștere, fecioară și după naștere a rămas de asemenea fecioară,
pă-zin-du-și neatinsă fecioria (Mărturisirea Credinței Ortodoxe, răspunsul la întrebarea a
XXX-a).
Profetul Isaia, care a prorocit naș-te-rea din Fecioară a Mântuitorului, a numit-o pe
Maica lui Emanuel „Fecioară”: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor
chema numele lui Emanuel” (Is. 7, 14). Aceasta o vădește fecioară nu doar înainte de
naștere, ci și în naștere, precum și după naștere, căci Fecioara urma să fie arătată Maică
a lui Dumnezeu, pe Care avea să-L zămislească, să-L hrănească cu lapte și să-L crească
la vârsta prunciei și copilăriei Sale. Fecioara s-a arătat Maică a lui Emanuel nu doar în
vremea nașterii, ci de-a pururi. După profet, Dumnezeu a ales o fecioară, liberă de orice
legătură conjugală, fără nici o datorie față de nimeni. Acest lucru e adeverit și de cuvântul
haelmach, așa cum e atestat de Fac. 24, 43, unde fecioara Rebeca e numită haelmach, în
timp ce tinerele care cântau din timpane erau numite haelmoth, adică fecioare (Ps. 67,
26). De asemenea, în Cântarea Cântărilor 1, 3, în acord cu textul Septuagintei, se spune
„de aceea tinerele te-au iubit”, pe când textul ebraic folosește termenul haelmoth, „de
aceea fecioarele te-au iubit”. Firește, aici nu este vorba despre tinere căsătorite sau
logodite; și că se referă la fecioară este evident și nimeni nu ar putea aduce vreo obiecție.
Profetul, prin urmare, dinainte prezicând nașterea din Fecioară a lui Emanuel, socotește
fecioara slobodă de orice îndatorire față de unii sau alții. Din profeție se vădește că
Fecioara aceasta a fost menită de mai înainte de veci, aleasă fiind dintre toate neamurile,
să devină Maica lui Dumnezeu. Astfel, Fecioara și Maica lui Emanuel, aleasă fiind de
Dumnezeu, aparține doar lui Dumnezeu și nimănui altcuiva; iar dacă Dumnezeu, spre
slujirea voii dumnezeiești, i l-a dat pe Iosif ca logodnic, legătura aceasta a fost pe deplin
duhovnicească, fără a i se oferi lui Iosif vreun drept conjugal. Acest lucru a fost clar vădit
de arhanghel lui Iosif care, înțelegând taina iconomiei (purtării de grijă) dumnezeiești, s-a
arătat, plin de bunăvoință, slujitor al voii dumnezeiești. Dumnezeu așadar n-a ales-o pe
logodnica lui Iosif ca mamă a lui Emanuel, ci pe cea de dinainte și dintre toate neamurile
aleasă a încredințat-o lui Iosif spre răsplătirea virtuții sale; căci, neîndoielnic, Iosif a fost
ales dintre toți iudeii.
În acord cu acestea, Sfânta Fecioară a fost menită să ajungă Maica lui Emanuel. Odată
ajunsă, trebuia să rămână Maica lui Emanuel în veci: -căci, de vreme ce a fost hărăzită
pentru aceasta, se cuvenea a se dedica cu tot sufletul și inima unei astfel de chemări
înalte – grija și preocuparea ei neîncetate, singura datorie și necontenita slujire; că, într-
adevăr, orice altă grijă sau preocupare, îndatorire, atenție sau interes, atâta timp cât ar fi
distras-o de la -înalta menire și de la sfânta misiune, ar fi arătat-o lipsită de virtutea cea
dintâi și de împlinirea ei cu o abnegație desăvârșită – conștientizarea unei datorii
preaînalte.

Sfânta Fecioară, ca Maică a lui Emanuel, nu și-ar fi putut asuma îndatorirea de a fi
mama unor alți copii. Mai întâi pentru că dragostea ei maternă, evlavia față de Pruncul
dumnezeiesc, afierosirea și adorarea Lui, focul dumnezeiesc care i-a aprins și înflăcărat
inima, umplându-i-o de binele desăvârșit, nelăsând nici un loc, cât de mic, pentru
desfătările sau plăcerile lumești, nu i-ar fi îngăduit defel să-și asume îndatoriri față de alți
copii.
Apoi, cugetul ei întraripat, care cerceta cu multă luare-aminte Pruncul dumnezeiesc,
fiind mereu înălțat la El și doar de El preocupat, ar fi făcut cu neputință întoarcerea la alte
gânduri și griji.
În al treilea rând, întrucât Dumnezeu este zelos (Ieș. 20, 5; 14, 34; Deut. 4, 24; Iez. 39,
25; Naum 1, 2), cere o dragoste absolută: o iubire din tot sufletul și cugetul, din toată
puterea și inima; dacă Iisus a cerut o asemenea dragoste de la cei ce L-au urmat, cu atât
mai mult avea s-o ceară de la Maica Sa. Pentru că tot ce Mântuitorul cere este un dar
pentru noi din partea Lui Însuși, fiind nevoie doar de predispoziția celui care primește,
urmează că Maica Domnului, care s-a învrednicit de un asemenea har și dar, L-a iubit pe
Fiul ei cu tot cugetul, sufletul i s-a alipit de El, fără ca nici o putere s-o poată îndepărta de
iubirea față de dumnezeiescul Prunc.
În al patrulea rând, pentru că pogorârea Sfântului Duh și nașterea unică a Fiului lui
Dumnezeu au arătat-o pe Fecioara Maria nu doar Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ci
și sfânt lăcaș și sălaș ale lui Dumnezeu. Iar cele afie-rosite Domnului și sfințite de El o dată
nu mai pot deveni asemenea celor obișnuite, ci rămân întru totul sfinte ale lui Dumnezeu,
aparținându-I doar Lui. Astfel, Născătoarea de Dumnezeu n-ar fi putut naște alți prunci. Iar
dacă fecioarele care se afierosesc lui Dumnezeu, rănite de iubirea față de Mirele Hristos,
renunță la căsătorii cu fii de împărați, ce-am mai putea adăuga despre Preasfânta noastră
Născătoare de Dumnezeu?
Purureafecioria Născătoarei de Dumnezeu au prezis-o de veacuri prorocii. Printre cele
dintâi profeții cu referire la Fecioara se numără, alături de cuvintele lui Isaia, și cele ale
profetului Iezechiel despre poarta sfinților cea mai dinafară, cea îndreptată spre răsărit, pe
care Dumnezeu i-a arătat-o într-o vedere a sa ca fiind închisă. Iată cuvintele profetului:
„Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea din afară a templului, spre răsărit, şi
aceasta era închisă. Şi mi-a zis Domnul: «Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide
şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea
va fi închisă. Cât priveşte pe cârmuitorul (ἡγούµενος [LXX]), el se va aşeza acolo, ca să
mănânce pâine înaintea Domnului»” (Iez. 44, 1-3).
Prin cuvintele acestei vedenii profetul vestește tainic întruparea viitoare din Fecioară a
lui Emanuel și purureafecioria Maicii Domnului.”

„Biserica Ortodoxă mărturisește că Preasfânta Născătoare de Dumne-zeu a fost înainte
de naștere fecioa-ră, în naștere, fecioară și după naștere a rămas de asemenea fecioară,
pă-zin-du-și neatinsă fecioria (Mărturisirea Credinței Ortodoxe, răspunsul la întrebarea a
XXX-a).
Profetul Isaia, care a prorocit naș-te-rea din Fecioară a Mântuitorului, a numit-o pe
Maica lui Emanuel „Fecioară”: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor
chema numele lui Emanuel” (Is. 7, 14). Aceasta o vădește fecioară nu doar înainte de
naștere, ci și în naștere, precum și după naștere, căci Fecioara urma să fie arătată Maică
a lui Dumnezeu, pe Care avea să-L zămislească, să-L hrănească cu lapte și să-L crească
la vârsta prunciei și copilăriei Sale. Fecioara s-a arătat Maică a lui Emanuel nu doar în
vremea nașterii, ci de-a pururi. După profet, Dumnezeu a ales o fecioară, liberă de orice
legătură conjugală, fără nici o datorie față de nimeni. Acest lucru e adeverit și de cuvântul
haelmach, așa cum e atestat de Fac. 24, 43, unde fecioara Rebeca e numită haelmach, în
timp ce tinerele care cântau din timpane erau numite haelmoth, adică fecioare (Ps. 67,
26). De asemenea, în Cântarea Cântărilor 1, 3, în acord cu textul Septuagintei, se spune
„de aceea tinerele te-au iubit”, pe când textul ebraic folosește termenul haelmoth, „de
aceea fecioarele te-au iubit”. Firește, aici nu este vorba despre tinere căsătorite sau
logodite; și că se referă la fecioară este evident și nimeni nu ar putea aduce vreo obiecție.
Profetul, prin urmare, dinainte prezicând nașterea din Fecioară a lui Emanuel, socotește
fecioara slobodă de orice îndatorire față de unii sau alții. Din profeție se vădește că
Fecioara aceasta a fost menită de mai înainte de veci, aleasă fiind dintre toate neamurile,
să devină Maica lui Dumnezeu. Astfel, Fecioara și Maica lui Emanuel, aleasă fiind de
Dumnezeu, aparține doar lui Dumnezeu și nimănui altcuiva; iar dacă Dumnezeu, spre
slujirea voii dumnezeiești, i l-a dat pe Iosif ca logodnic, legătura aceasta a fost pe deplin
duhovnicească, fără a i se oferi lui Iosif vreun drept conjugal. Acest lucru a fost clar vădit
de arhanghel lui Iosif care, înțelegând taina iconomiei (purtării de grijă) dumnezeiești, s-a
arătat, plin de bunăvoință, slujitor al voii dumnezeiești. Dumnezeu așadar n-a ales-o pe
logodnica lui Iosif ca mamă a lui Emanuel, ci pe cea de dinainte și dintre toate neamurile
aleasă a încredințat-o lui Iosif spre răsplătirea virtuții sale; căci, neîndoielnic, Iosif a fost
ales dintre toți iudeii.
În acord cu acestea, Sfânta Fecioară a fost menită să ajungă Maica lui Emanuel. Odată
ajunsă, trebuia să rămână Maica lui Emanuel în veci: -căci, de vreme ce a fost hărăzită
pentru aceasta, se cuvenea a se dedica cu tot sufletul și inima unei astfel de chemări
înalte – grija și preocuparea ei neîncetate, singura datorie și necontenita slujire; că, într-
adevăr, orice altă grijă sau preocupare, îndatorire, atenție sau interes, atâta timp cât ar fi
distras-o de la -înalta menire și de la sfânta misiune, ar fi arătat-o lipsită de virtutea cea
dintâi și de împlinirea ei cu o abnegație desăvârșită – conștientizarea unei datorii
preaînalte.

Sfânta Fecioară, ca Maică a lui Emanuel, nu și-ar fi putut asuma îndatorirea de a fi
mama unor alți copii. Mai întâi pentru că dragostea ei maternă, evlavia față de Pruncul
dumnezeiesc, afierosirea și adorarea Lui, focul dumnezeiesc care i-a aprins și înflăcărat
inima, umplându-i-o de binele desăvârșit, nelăsând nici un loc, cât de mic, pentru
desfătările sau plăcerile lumești, nu i-ar fi îngăduit defel să-și asume îndatoriri față de alți
copii.
Apoi, cugetul ei întraripat, care cerceta cu multă luare-aminte Pruncul dumnezeiesc,
fiind mereu înălțat la El și doar de El preocupat, ar fi făcut cu neputință întoarcerea la alte
gânduri și griji.
În al treilea rând, întrucât Dumnezeu este zelos (Ieș. 20, 5; 14, 34; Deut. 4, 24; Iez. 39,
25; Naum 1, 2), cere o dragoste absolută: o iubire din tot sufletul și cugetul, din toată
puterea și inima; dacă Iisus a cerut o asemenea dragoste de la cei ce L-au urmat, cu atât
mai mult avea s-o ceară de la Maica Sa. Pentru că tot ce Mântuitorul cere este un dar
pentru noi din partea Lui Însuși, fiind nevoie doar de predispoziția celui care primește,
urmează că Maica Domnului, care s-a învrednicit de un asemenea har și dar, L-a iubit pe
Fiul ei cu tot cugetul, sufletul i s-a alipit de El, fără ca nici o putere s-o poată îndepărta de
iubirea față de dumnezeiescul Prunc.
În al patrulea rând, pentru că pogorârea Sfântului Duh și nașterea unică a Fiului lui
Dumnezeu au arătat-o pe Fecioara Maria nu doar Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ci
și sfânt lăcaș și sălaș ale lui Dumnezeu. Iar cele afie-rosite Domnului și sfințite de El o dată
nu mai pot deveni asemenea celor obișnuite, ci rămân întru totul sfinte ale lui Dumnezeu,
aparținându-I doar Lui. Astfel, Născătoarea de Dumnezeu n-ar fi putut naște alți prunci. Iar
dacă fecioarele care se afierosesc lui Dumnezeu, rănite de iubirea față de Mirele Hristos,
renunță la căsătorii cu fii de împărați, ce-am mai putea adăuga despre Preasfânta noastră
Născătoare de Dumnezeu?
Purureafecioria Născătoarei de Dumnezeu au prezis-o de veacuri prorocii. Printre cele
dintâi profeții cu referire la Fecioara se numără, alături de cuvintele lui Isaia, și cele ale
profetului Iezechiel despre poarta sfinților cea mai dinafară, cea îndreptată spre răsărit, pe
care Dumnezeu i-a arătat-o într-o vedere a sa ca fiind închisă. Iată cuvintele profetului:
„Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea din afară a templului, spre răsărit, şi
aceasta era închisă. Şi mi-a zis Domnul: «Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide
şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea
va fi închisă. Cât priveşte pe cârmuitorul (ἡγούµενος [LXX]), el se va aşeza acolo, ca să
mănânce pâine înaintea Domnului»” (Iez. 44, 1-3).
Prin cuvintele acestei vedenii profetul vestește tainic întruparea viitoare din Fecioară a
lui Emanuel și purureafecioria Maicii Domnului.”